Cum ții timpul în palme

Prezentul este un credit de la viitor. Orice am face, știm că suntem pe datorie, pe timp împrumutat din propria existență. Tocmai de aceea, la final de an, se face inventarul și se observă time-flowul. Așa se naște nevoia de sens.

Astfel, când oamenii au început să măsoare timpul, au început să își măsoare inevitabil și viața. A gândi în termenii anilor este o invitație la conștientizare.

Indiferent ce smart watch am avea, pendulam între supunere în fața trecutului și revendicare a viitorului. Prezentul deschide ușa, care invită ce a fost și ce va fi, la judecata de acum.

Trecem de la copy-paste-ul enervant al trecutului la liberul arbitru al prezentului, cu viteza cu care am vrea să meargă CFR. Normal că privind înapoi greșelile se repetă, în timp ce noi vrem să fim originali până și în modul în care o dăm în bară. New year, different mistakes.

Istoria personală a lui “a fost odată ca niciodată” poate să aibă o notă de ușurare, pentru că, așa cum am putut, ne-am descurcat cu viața și am trecut cu bine.

Pe mine mă interesează gramatica psihică pentru că, de la psihanaliză încoace, jocul pe linia timpului are mize din ce în ce mai mari. Și pentru că am o pasiune pentru tot ce e abstract.

Protagonistul în jocul eternității poate varia: spiritualistii divinizeaza prezentul, analiștii se scufundă în trecutul lor hiper-explicativ, iar self-helperii se consolează cu versiuni ideale din viitor.

Am observat că fiecare om are un timp preferat și își conjuga existența cu anumite verbe.

Analitică din fire, eu am considerat trecutul o sursă inepuizabilă de înțelegeri. Mi-a fost când învățător, când călău, și m-a lăsat adesea cu insight-uri, dar și cu nedumeriri. Principala: câtă atenție să îi dau, totuși? Pare nesatul și cronofag.

Viitorul este un depozit prețios, care adună tot ce cred eu că e important să se întâmple, poveștile încă nescrise. Are un potențial direct proporțional cu anxietatea care vine la pachet.

Prezentul e locul în care foarte rar mă odihnesc, pentru că e atât de viu și pulsează, încât mă ia uneori pe sus. Am ajuns să privesc absențele ca pe mici indulgente pe care mi le permit când povara e prea mare. Pauzele sunt un răspuns la întrebarea timpului. Sunt foarte prezentă cu absențele mele. Iluziile mă trezesc la realitate.

Între Cronos (timpul liniar) și Kairos (timpul etern, acel Eden fără ceasornic) se mai strecoară experiențe greu de încadrat, care topesc minutele mai ceva decât Dali în picturile lui. Acesta este locul în care spațiul se întâlnește cu toate timpurile. Se traduce în pace interioară și bucurie din nimic. E o raritate.

Departe de a fi o cameră închisă, ceea ce numesc “timp” păstrează în calendarul său un spațiu în care am libertatea să resemnific orice face din viața mea un orar al neputinței (ca în bancul în care șoricelul se justifică pentru neputințe cu “dar eu am fost și bolnav când eram mic”). Oricât de bolnav a fost trecutul, chiar și în comă de-ar fi fost, e departe de a deveni un refugiu pentru scuzele vieții.

Am descoperit (cu sudoare și ore de dezvoltare) că pot da întâmplatelor și nefacutelor un loc plin de onoare. Cele mai neomagiate experiente au un trofeu al lor, când știu să le pun în valoare.

Pot să respir mai bine știind că există libertatea de a ieși din corsetele istoriei personale și din limitarea plină de bune intenții viitorului.

Sunt curioasă, ție ce îți aduce mângâiere când totul pare ireversibil?